BABA 10 – SEPARAREA

Bine v-am regăsit, iubiții mei, la penultima întâlnire cu materialele despre ”BABE”.

A fost o reală bucurie să explorez mâlul de pe fundul mlaștinii emoțiilor și să răscolesc toate Umbrele Întunericului. M-am simțit ca în copilărie când umblam pe stradă, după ploaie și erau peste tot băltoace, mizerie și noroi. Îmi plăcea să alerg și să stârnesc apa și mizeria, care bineînțeles că se reîntorceau către mine, pe hainele mele.

Am văzut că foarte mulți copii adoră această joacă, parcă ceva din subconștientul lor îi împinge să facă asta. O nevoie de a avea experiențe complete, indiferent ce spun adulții din jurul lor.

Cu puțină toleranță și înțelegere din partea mamelor (și o mașină de spălat performantă), orice copil poate fi lăsat să-și facă explorarea completă a experienței de a stârni ape noroioase, fără să i se pună bariere sau să fie judecat / criticat, în vreun fel.

În exercițiul babelor am făcut același lucru, am stârnit mizerii și noroaie din propria mea mlaștină emoțională, pentru a putea vedea mai bine UMBRELE și a înțelege mai clar mesajele.

Dacă m-am stropit pe ”haine”, în suflet și peste tot cu noroi?

Desigur! Ce credeați?

Și ce dacă? O baie cu apă și sare,  o meditație de echilibrare, un somn bun de noapte și programarea unei pauze de mai lungă durată și totul s-a rezolvat!

Ce am cunoscut până acum, în polaritatea întuneric / lumină (Babe de Martie / Semințe Luminoase, semănate în Ianuarie 2018):

1) NERECUNOȘTINȚA	RECUNOȘTINȚA
2) NEPUTINȚNECREDINȚEIA	CREDINȚA
3) NEÎNCREDEREA	ÎNCREDEREA
4) MANIPULAREA	COMPASIUNEA
5) NEGLIJAREA	RESPECTUL și GRIJA de sine
6) RISIPA și EXCESUL	CUMPĂTAREA (MODERAȚIA)
7) RESTRIȘTEA	ABUNDENȚA (PROSPERITATEA)
8) INCONȘTIENȚA	CONȘTIENTIZAREA (PREZENȚA)
9) ÎNCĂPĂȚÂNAREA	RESPONSABILITATEA

Astăzi discutăm despre o BABĂ Cloanță mai specială, hâdă și aparent amenințătoare, care a fost teroare copilăriei mele (și a unei alte mari părți din viață): BABA SEPARĂRII

Senzația de fi singură, izolată, părăsită și abandonată, fără nimeni în jur, care să mă poată sprijini sau ajuta a fost cea mai dureroasă trăire a vieții mele.

Rana de abandon, pe care am resimțit-o de la venirea pe lume, accentuată de toate traumele mai mici sau mai mare ale copilăriei s-a adâncit și agravat atât de mult în prima parte a vieții, încât a  fost motorul inspirator al căutării intense de soluții, când suferința a depășit orice măsură.

Am evaluat și perceput intensitatea acestei răni împreună cu Zyanna Orinda, Intelin-ul și Inteles-ul meu.

Rana este încă acolo, la locul ei. Nu atât de adâncă și nu atât de dureroasă ca în copilăria mică sau tinerețe, dar este acolo.

Prezența ei stă la baza continuării relației reci și încă distante (emoțional) cu mama mea.

Și tot prezența acesteia îmi împiedică integrarea propriei feminități.

BABA SEPARĂRII este cea mai iluzorie, dar și cea mai înfricoșătoare prezență din tot grupul de Babe Umbre.

Baba SEPARĂRII este cea care ne blochează gâtul / tiroida, și ne separă inima de minte.

Fără conexiunea cu inima, mintea noastră devine un fascist extremist, ce ne împinge spre cruzimi și agresiune de neimaginat (contra noastră înșine sau contra celorlalți).

Limbajul virulent și agresiv vine datorită Babei Separării. Că ne spunem nouă înșine cuvinte urâte, sau că vorbim nepotrivit cu alții, tot același lucru este: SEPARARE și DECONECTARE.

Fără conexiunea cu mintea, inima noastră doar este și transmite continuu vibrații de iubire și de compasiune, ce nu pot fi însă integrate, pentru că nu sunt procesate conștient (pentru oameni, verbalizarea, punerea în cuvinte a experiențelor trăite, reprezintă procesul de DIGESTIE și ABSORBȚIE al energiilor preluate din fiecare experiență).

Dacă nu discutăm între noi, iar și iar, de multe ori și pe toate părțile CE S-A ÎNTÂMPLAT, nu reușim să ”digerăm” / integrăm stări emoționale și senzații.

SEPARAREA NE AFECTEAZĂ TIROIDA.

Credeți că este întâmplătoare ”epidemia” de boli auto-imune ale tiroidei?

Credeți că organismele omenești s-au decis ”peste noapte” să se auto-agreseze pe interior, producând anticorpi care să distrugă tiroida?

Corpul nostru este mult mai inteligent de atât!

Dacă apar disfuncții, există clar explicații și cauze profunde.

SEPARAREA NE AFECTEAZĂ COMUNICAREA.

Atât comunicarea noastră cu noi înșine, cât și cu cei din exteriorul nostru.

Cu alte cuvinte, petrecem aproape o viață întreagă cu energii și experiențe NEDIGERATE, pentru că NU LE-AM VERBALIZAT, nu le-am pus în cuvinte, nu le-am ”procesat” (înțeles, învățat lecția) și nu ne-am eliberat de toate emoțiile negative atașate.

Stăm cu ”mâncare emoțională” nedigerată depozitată pretutindeni în corpul nostru, și aceste conglomerate disarmonice de energie reprezintă solul fertil pe care se prinde acidoza de la alimentație și ”semințele” bolilor.

De multe ori, emoțiile nedigerate ”ne stau în gât” sau ne stau în diferite alte părți ale corpului și declanșează variate afectări ale organelor respective.

GÂTUL, tiroida, laringele, amigdalele – toate sunt legate de COMUNICARE și prezența senzației de SEPARARE în energia persoanei respective.

Rar am văzut în ultimul timp pe cineva care să NU aibă o problemă cu gâtul, sau tiroida, sau laringele. Sau mai noi, probleme cu vertebrele cervicale (coloana vertebrală la nivelul gâtului). Totul este legat de ”comunicarea” între diferitele părți ale corpului, sau între noi și exterior.

Comunicarea este vitală pentru oameni.

În lipsa comunicării, nu ne putem relaționa cu semenii noștri și nu ne simțim ”o parte” din întreg.

Comunicarea ne permite să ne găsim scopul și să ne creeăm realitatea în care trăim.

Verbalizarea, punerea în cuvinte a experiențelor noastre este un element cheie al puterii umane creatoare.

PUTEREA CUVÂNTULUI este un instrument redutabil.

BABA SEPARĂRII știe asta bine. Și lucrează mână în mână cu specialistele în vrăji și ”blesteme”, care folosesc cuvintele pe post de ancore de energie negativă.

Apropo de puterea CUVINTELOR. Acestea au EXACT PUTEREA PE CARE OAMENII le-a dau, puterea la care CONSIMT cu toții.

Sau altfel spus: CUVINTELE AU EXACT PUTEREA PE CARE LE-O OFERIM NOI.

Pentru mine a fost interesant să călătoresc într-o țară cu o cultură și o limbă complet diferite de cea română (Thailanda).

Și a fost interesant să particip la diferite ”telenovele” emoționale pe stradă (oamenii care discutau în contradictoriu / se certau/ erau în conflict) fără să înțeleg nimic din cuvintele rostite.

Parcă ciripeau și fluierau, acei oameni care evident împrăștiau emoții agresive și exprimau prin tot corpul conflict și agresivitate. Dar în loc să procedez ca în România, unde mă prind în telenovela dramei exprimate de cuvintele încrucișate de oamenii care se ceartă, în Thailanda m-am uitat la cei aflați în conflict ca la niște actori păpușari care se prosteau. Nimic din ce se întâmpla NU AVEA SENS. Erau doar câțiva oameni care se maimuțăreau, fluierau, behăiau și ciripeau. Părea chiar nostim.

Și atunci am avut o MARE REALIZARE: cuvintele au DOAR interpretarea pe care noi o acordăm, când consimțim să numim într-un anumit mod diferitele părți ale acestei lumi. Cu alte cuvinte, când învățăm o limbă și folosim cuvintele acelei limbi, NOI acordăm importanță și putere cuvintelor respective.

Ele, în sine, NU AU NICI UN SENS.

ESTE DOAR SENSUL PE CARE NOI ÎL DĂM CUVINTELOR!

Comunicarea dintre oameni este un subiect dificil și complicat de explorat. S-a scris și vorbit prea mult pe tema asta, pentru a mai insista aici și acum.

Doresc să amintesc aici doar de un aspect mai special, ce menține BABA SEPARĂRII vioaie și prezentă alături de noi toți: comunicarea dintre părinți și copii.

Comunicarea părinți – copii este elementul cheie în înțelegerea Babei Separării.

Când un copil se naște pe Pământ, când un spirit își ia un nou corp fizic, trecerea energetică este destul de traumatică.

Să faci schimbarea de la starea de spirit liber, de energie fluid curgătoare prin Univers la stadiul de energie legată de un corp fizic mic, neputincios și plin de suferințe nu este prea ușor.

Copii încearcă diferite emoții și stări dificile, din primele zile și din primii ani ai copilăriei.

Și pentru că orice se întâmplă, orice emoție sau orice durere este un disconfort ciudat, copilul știe să facă un singur lucru: să plângă.

Pentru orice îl deranjează, copilul plânge.

Pentru părinți, plânsul copilului este semnalul de alarmă de gradul I.

Pentru că majoritatea tinerilor părinți sunt învățați de societate că stăpânirea și dresajul propriului copil reprezintă măsura competenței lor, ca ființe umane.

Și exact așa se comportă, inconștient, cu copiii lor.

Precum niște lucrători conștiincioși ce TREBUIE să se achite de sarcina ce li s-a încredințat.

Părinții tineri fac TOT ce stă în putință să astupe gura copiilor și să nu-i audă plângând.
Nefiind ghidați să înțeleagă limbajul non-verbal al micului copil, ei interpretează orice episod de plâns drept un semnal al eșecului lor parental.

La orice plâns, apare întrebarea (și emoția): CE AM FĂCUT GREȘIT?

Copilul SIMTE energia de vinovăție pe care părintele o emană în jurul lui, și nu înțelege prea bine, dar ȘTIE că ceva din ce a făcut el, a creat un disconfort părintelui și o scădere de vibrație energetică (părintele a încetat emisia de iubire și a intrat pe o altă emisie, ciudată și discordantă).

Dacă episodul se repetă de nenumărate ori, frustrarea se creează de ambele părți.

Părintele NU ÎNȚELEGE unde greșește și de ce copilul continuă să sufere.

Iar copilul nu știe cum să facă să nu mai primească de la părinte energia vibrațional joasă a acestuia, și-și cere intensiv înapoi energia de iubire. O cere cum doar el știe să o facă: plângând!!

Și uite așa se construiește comunicarea distorsionată între părinți și copii, în care și unii, și ceilalți simt continuu ”că este ceva în neregulă cu mine”.

Și starea principală resimțită de ei toți este SEPARAREA.

Fiecare se simte izolat, singur și părăsit, în durerea și suferința sa.

NU SE POT CONECTA, nu pot comunica, nu găsesc ”linia comună” de schimb energetic și se lasă în mâinile BABEI SEPARĂRII, ce-și cântă mereu cântecul:

”Ești singur. Ești al nimănui. Nimeni nu te vrea. Ești în puterea mea.”

Frica de moartea părinților, frica de întuneric sau frica să nu fie lăsat într-un loc străin și părăsit acolo, fără să mai vină cineva după el reprezintă fricile cele mai profunde ale copiilor.

Nu dispar odată cu creșterea, pentru că nimeni nu le VERBALIZEAZĂ, nu le procesează, nu le ”digeră” exact precum o hrană grea. Sunt doar ascunse sub preș, ascunse în țesuturile corpului (și scop capul la fiecare încercare de detoxifiere).

Am servit astăzi o masă preparată la un restaurant raw-vegan. Deși făcute după comanda mea, fără sare, usturoi sau caju, preparatele au fost totuși combinate, complexe, cu alte semințe mici (cânepă, susan, sau fulgi de ovaz) și ”au căzut greu”.

Chiar și după cantități mici de mai multe preparate, corpul a protestat de încărcătură și am avut nevoie de ore întregi de ”picoteală” și siestă, să pot ieși din ceața mentală și oprirea gândirii, ce a apărut după consum.

Scriind acest articol în energia ”digerării” hranei raw-vegane, am realizat că aceasta este exact dificultatea ”digerării” fricilor, în copilăria mică.

În primul rând, datorită faptului că părinții minimizează impactul acestor frici asupra energiei corpului copiilor (și iau în râs seriozitatea suferinței copilului). Ca să nu mai spun că nici prin gând nu le trece să discute cu copiii lor, foarte serios și de la inimă-la inimă, despre senzații și trăiri emoționale.

Și al doilea rând, datorită dificultăților copilului de a putea explica adulților ce l-a înfricoșat, de fapt. Pentru că verbalizarea este dificilă în primii ani de viață, când procesul de învățare al limbajului este încă în curs (și adulții râd de orice poceală ce iese pe gura copiilor).

Pentru cei care învățați o limbă străină, ca adulți, și încercați să rostiți cuvinte noi, într-un alt mod decât este gura voastră învățață, când aceți erori și ceilalți râd de voi, CUM VĂ SIMȚIȚI?

Voi cum credeți că se simt copiii de care se râde când ei se chinuie să rostească complicatele structuri ale cuvintelor limbii părinților săi?

Vorbind despre copilărie și modul în care sunt minimizate trăirile copiilor și împiedicată verbalizarea și procesarea lor, doresc să împărtășesc cu voi un episod personal, ce are relevanță pentru discuția cu Baba Separării.

Una dintre cele mai traumatice experiențe de care am avut parte în copilăria mică s-a petrecut într-o după amiază la grădiniță (aveam 6 ani și era primul meu an de „socializare”.

Grădinița era departe de casa unde locuiam (trebuia luat un autobuz mai multe stații), de aceea așteptam cuminte ca cineva să vină să mă ia de la grădiniță, la final de program: mama, tata (când nu era în voiaj) sau câte o altă femeie sau doamnă (funcție de programul adulților).

În acea după-amiază, era rândul mamei să vină să mă ia și aceasta s-a prins cu programul de serviciu și a întârziat.

La început, nu m-a deranjat. După ce au plecat toți copii din grădiniță, am rămas doar eu cu femeia de serviciu. M-am jucat cu toate jucăriile, m-am plimbat prin toate clasele, m-am cățărat și coborât pe scări, pe sub bănci, pe sub măsuțe.

A trecută încă o oră, și niciun semn de la mama.

Femeia de serviciu se apropia și ea de încheierea muncii sale și se pregătea de plecarea acasă. Timpul trece foarte diferit pentru un copil decât pentru un adult. Senzația mea interioară era că stăteam de o vecie singură, așteptând să vină mama să mă ia.

Și am avut brusc senzația că și femeia ce făcea curățenie va pleca (începuse să strângă și să-și pună hainele de stradă)  și eu voi rămâne singură, acolo, abandonată și părăsită.

A fost o senzație ATÂT DE INTENSĂ, încât realmente o trăiesc și acum, în timp ce o relatez.

”M-au lăsat aici, nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă iubește, am rămas singură. Toți mă părăsesc. ”

Gândurile acestea se rulau prin cap cu repeziciune.

Am început să plâng, să plâng cu hohote, cu suspine, să urlu, inconsolabil.

Femeia de serviciu, biata femeie, s-a tulburat și nici nu vreau să mă gândesc ce-o fi fost în sufletul ei.

A încercat să mă consoleze, să-mi zică să am răbdare, că vine mama să mă ia.

Dar pentru că mama NU venea, eu deveneam isterică, urlam și am intrat într-un real atac de panică.

AM FOST ABANDONATĂ DE PĂRINȚI.

Tata era oricum plecat în voiaj.

Iar mama m-a lăsat în grădiniță, m-a abandonat acolo.

Nu știu cât timp am stat în starea aceea, mie mi s-a părut o viață întreagă.

Când a apărut mama, într-un final, eram deja epuizată de jeluire, de urlat și întregul corp era zguduit de frisoane, de suspine.

Femeia de serviciu s-a închinat de 100 de ori când a văzut-o pe maică-mea întrând în fugă în grădiniță, că o băgase pe mânecă, cu mine în atac de panică și inconsolabilă.

Iar mama mea a încercat să dreagă situația cum a știut și cum a putut.

Inițial, s-a șocat de reacția mea.

Apoi, ca de obicei, a minimizat-o:

”Ei, ce mare scofală că am întârziat puțin? Am avut treabă! Oricum veneam să te iau. Chiar așa proastă ești să crezi că te părăsesc și te las la grădiniță? N-ai creier să gândești? Te știam fată deșteaptă!”

Am primit un duș rece, după focul panicii ce mă consumase mult timp.

Până la urmă, m-am trezit, pe lângă senzația de separare, părăsire, abandon și frică / groază / panică ȘI cu sentimentul de vinovăție și rușine, că ”o fac de râs pe mama” cu isteriile mele! ȘI că am dovedit prostie (nu istețime) reacționând cum am reacționat.

Și ca să-și spele complet vinovăția, mama a cumpărat prăjituri (eclere) și acasă, ne-am ospătat pe săturate și am dormit sedată până a doua zi. Fără discuție despre ce s-a întâmplat, fără să fiu întrebată cum m-am simțit, de ce am reacționat cum am reacționat și fără măcar să fiu mângâiată sau să mă simt înțeleasă și sprijinită.

Mama a trecut sub tăcere tot ce s-a întâmplat, ca și cum nu ar fi fost nimic.

A negat complet episodul.

Singurele prăjiturile  dulciurile m-au consolat și mi-au dat o stare de bine.

Desigur că a urmat a doua zi o ”răceală” zdravănă, cu muci mulți și nas înfundat (ca în interior am continuat să plâng), și puroi pe amigdale, apărut în 24 de ore, iar soluția a fost tratamentul cu antibiotice injectabile. Și pentru că au fost mai multe episoade repetate de răceli, unul după altul, în decurs de 1-2 luni după acest incident, a urmat ”plata” pentru situația traumatică de la grădiniță: scoaterea amigdalelor și polipilor.

Lecția pentru INTELINUL meu a fost în acel moment: dacă îți exprimi vehement emoțiile care te copleșeșc, ți se taie gâtul (și se scoate ceva din el).

Așa că fetița traumatizată a învățat să tacă din gură și să evite exprimarea clară, intensivă și vehementă a protestelor, revoltei sau neplăcerilor. ȘI a învățat să spună ”DA” la orice solicitare, pentru a rămâne cu gâtul întreg.

Baba SEPARĂRII a fost lângă mine toată această perioadă, ea a menținut vie amintirea traumelor copilăriei (și au fost multe, pentru că au fost trăite intens).

Dacă o întrebați pe mama, vă va povesti despre copilăria mea „roz bonbon” în care nu s-a întâmplat mare lucru, în care ea a fost cea mai bună mamă și eu cel mai ascultător copil.

În schimb, dacă discutați cu INTELIN-ul, veți auzi o altă poveste.

Și privind corpul meu fizic fragil și demolat, blocat în majoritatea sistemelor sale vitale, aveți explicația duratei prelungite a procesului de vindecare.

Știu că mă pot conecta cu mulți copii răniți (aflați în corpuri de adulți) pentru că experiența pe care am trăit-o în copilărie este atât de asemănătoare cu cele prin care au trecut și mulți alții. Am ascultat la cabinet această poveste, cu mici variații individuale, de sute de ori.

Și nu doar această poveste, ci și multe altele.

Am înțeles că a fost nevoie să trăiesc aceste experiențe în corp omenesc, în prima parte a vieții, pentru a le putea experimenta DIRECT (învățarea NU se face în minte, ci ÎN CORP).

ȘI am descoperit că pot fi un terapeut mult mai bun când mă conectez direct cu acele părți ale pacienților ce rezonează cu propriile mele răni interioare.

Întrucât în acel moment se petrece conectarea, coerența și începe comunicarea.

Nu comunicarea prin cuvinte, ci înțelegerea DINCOLO DE CUVINTE.

De multe ori, din acel nivel profund de comunicare vine soluția cea mai bună.

Vă invit ca în cursul zilei de astăzi să evocați o amintire din copilărie (dacă aveți și dacă vă este confortabil emoțional) în care să fi simțit senzația de SEPARARE, de rupere de familie, de părinți, de părăsire și abandon.

Pentru că această trăire este cea care persistă în prezentul vostru, de adulți și vă împiedică re-conectarea cu aspectele profunde din voi înșivă.

Și evocați amintirea copilăriei dar detașat CU OCHII ADULTULUI ce ați devenit între timp.

Nu vă lăsați prins în telenovela relatată de copilul rănit.

Doar conștientizați, cu prezența adultului ce sunteți, rana separării, apărută în copilărie.

Folosiți exercițiul de respirație, de câte ori simțiți nevoia, în cursul acestei rememorări.

ȘI expirați prelungit, dând afară energii stagnante, ce se acumulează în zona diafragmului.

Înainte de acest exercițiu, nu uitați să recapitulați:

1) Cele 11 motive de recunoștință ale zilei

2) PORȚIA ZILNICĂ DE LUMINĂ

3) urmărirea variațiilor 3D (vechea energie, Umbrele) și 5D (noua energie, Lumina)

4) exercițiul de respirație de seara, de la culcare.

Darul SEPARĂRII este UNIUNEA, unimea, re-conectarea la rețeaua de lumină din care facem cu toții parte.

Totul în Universul în care trăim este o plasă complexă de lumină și energie.

Totul. Corpurile noastre, planeta pe care trăim, aerul, Cosmosul și orice există în jur.

Trăim experiența separării, pentru a ne cunoaște mai bine pe noi înșine SEPARAT, NU ca o parte din întreg. ȘI apoi ne reconectăm la Întreg, dar cu abilitatea de a ne păstra INDIVIDUALITATEA.

Paradoxul Babei Separării și marele său dar este că PUTEM SĂ FIM O PARTE DIN ÎNTREG DOAR ÎN MOMENTUL ÎN CARE SUNTEM BINE INDIVIDUALIZAȚI.

Doar când ȘTIU exact cine sunt, pot să colaborez cu ceilalți mai eficient și să-mi accept conștient locul meu din întreg.

Așadar, momentele și experiențele de separe au fost antrenamentul și pregătirea pentru descoperirea Conștientă a CINE SUNT EU, CU ADEVĂRAT.

Ocazional, fiecare dintre noi are nevoie de momente de SEPARARE, pentru a continua antrenamentul început în copilărie.

Izolarea, retragerea din social, petrecerea de timp singur în Natură reprezintă circumstanțe de care avem nevoie în drumul nostru spre împuternicire.

Pauza de 3 săptămâni pe care urmează să o fac, începând de pe 10 martie îmi va oferi prilejul să mă reconectez direct cu tot ce a rămas nevindecat și neprocesat din vechile răni ale copilăriei.

Și să mă pot reconecta la copilul interior, pe care să-l îmbrățișez, să-l consolez, să-l iubesc și să-i spun cum suferința lui m-a ajutat să devin adultul puternic și conștient de astăzi. Să-i mulțumesc pentru curajul și rezistența lui și să-i spun că poate să redevină un copil vesel și jucăuș, lipsit de griji.

Că poate să se elibereze de amintirile vechilor traume și este timpul SĂ RESCRIEM scenariile acelor momente. Și să fabricăm noi amintiri, în care abandonul sau alte pedepse să nu se fi întâmplat niciodată.

PUTEM SĂ NE RESCRIEM SCENARIILE TRECUTULUI.

Și putem să trecem PRIN energiile BABELOR și să ajungem direct în Lumină.

Vă urez succes tuturor la procesat o energie grea și dificilă, cea a BABEI de astăzi și vă invit să urmăriți și lecția zilei de mâine, ultima din șirul celor 11 ale lunii Martie.

Eu am intrat deja în ”sevrajul de electronice”, când veți citi aceste rânduri. Computerul va sta închis, următoarele 3 săptămâni, până la 1 aprilie (nu este păcăleală!).

Dar energia mea va fi permanent conectată ”la rețea” și la iubirea care suntem noi toți.

Pentru că deja încep să năpârlesc și simt, încetul cu încetul, cum îmi cresc aripile.

Încă nu știu să zbor, dar abia aștept să încerc să o fac,

 

Cu bucuria regăsirii, curând,

Zyanna Orinda