Una dintre caracteristicile noastre, ca ființe umane, este ca, pe măsură ce trece timpul și am dobândit niște abilități, pe care le considerăm ”de la sine înțelese”, ne este din ce în ce mai greu să reîncepem să învățăm ceva nou.
Și ne trezim că rămânem în același loc al evoluției noastre, până la finalul vieții, fără să avem puterea, energia sau curajul să continuăm drumul învățării.
Și de ce ne este cel mai tare teamă?
Sau mai degrabă, ce dorim să evităm, ca fiind o trăire ce nu ne place absolut deloc?
De senzația de neputință, de neascultare – pe care o percepem din partea corpului nostru, a minții sau sufletului nostru.
De exact senzația pe care o au copii noștri când intră în clasa I (sau clasa 0, mai la modă în prezent) și se simte apăsați de așteptările învățătorilor și părinților să se descurce la perfecție cu cititul, scrisul și exprimarea verbală cât mai complexă.
De senzația pe care cu siguranță vi-o amintiți, din copilărie, când erați treziți dimineața, într-o zi friguroasă de iarnă, afară abia se lumina de ziuă și mama vă spunea: ”Hai, trezește-te, spală-te pe ochi și îmbracă-te, să nu întârzii la școală!”
Ați fi ales să stați în pat, să dormiți, să vă odihniți și nu să mergeți în sala de clasă, alături de colegi la fel de somnoroși, ce se scuturau chinuiți de întrebările învățătoarei, dornice să-și desfășoare programul alături de voi.
Trăirile de neputință, de forțare, de lipsa dorinței de a face ceva ce altcineva așteaptă ca noi să facem – sunt atât de familiare, din propria noastră copilărie, încât nu este de mirare că nimeni nu le mai dorește retrăite.
În propria mea experiență personală, de ceva timp, am început să învăț o limbă nouă, complet diferită de limbile latine sau germanice din Europa.
O limbă ce are complet alte reguli, folosește alte caractere, alte tonalități și mai ales, o limbă care stă la baza unei culturi complet diferite decât cea în care am crescut (și care mi-a condiționat percepția realității).
De la începutul procesului acesta nou de învățare, m-am simțit foarte straniu și neobișnuit.
În cultura mea ”naturală”, am evoluat pe scara acceptată de cultura în care am crescut până foarte aproape de vârful posibilităților existente.
Domeniul care îmi este familiar, pe care îl studiez de circa 3 decenii, îmi este cunoscut la nivel de expert și continui să-l îmbunătățesc zilnic.
În schimb, în noua cultură pe care o explorez, cunoștințele mele sunt la nivelul unui copil de 1-3 ani, care încearcă să stăpânescă sunetele și pe care mama îl corectează la fiecare două cuvinte scoase!
Zi după zi, aventura acestui nou proces de învățare mă poartă prin stări emoționale contradictorii și-mi re-aduce la suprafață toate fricile și toată nesiguranța copilăriei.
În fiecare zi, o voce mică dinăuntru îmi șoptește: ”De ce te chinui, nu vezi că nu-ți iese? Mai bine lasă-te bătută și întoarce-te la ce știi și ce faci bine!
Du-te și citește o carte, sau uită-te la un film sau plimbă-te.
Nu merită să te chinui să înveți ceva ce nu vei stăpâni, oricum, niciodată bine. ”
Pe de altă parte, o altă voce mică vine și-mi spune:
”Și mâine este o zi. Pas cu pas, zi cu zi, cuvânt cu cuvânt, la un moment dat se va simți cum ai învățat realmente ceva”
Trăiesc în prezent iar și iar senzația tip ”antrenament” – pe care o cunosc foarte bine.
Am trăit-o înainte să intru la Facultatea de medicină, am trăit-o în perioada liceului, când jucam baschet, am trăit-o înainte de a conduce mașina sau cu fiecare disciplină profesională pe care o stăpânesc în prezent.
Antrenamentul era cea mai lungă perioadă, de luni sau ani de zile, înainte de a ”face” realmente ceva și de a stăpâni acel ceva.
Și în procesul de dietă, antrenament-ul mi se pare cea mai grea parte – cea care mă face (și ne face pe toți) să abandonăm sau să trișăm.
Am observat că-mi trebuie luni și ani de zile să devin convinsă de anumite reacții și legături, între consumul de alimente și reacții ale corpului / minții mele.
Și chiar dacă observ legăturile și simt reacțiile, tot repet anumite comportamente până realmente mă satur de suferință, de durere sau de limitarea declanșată de ele.
Îmi ia mult timp să mă antrenez să mă comport BINE cu corpul meu, cu mintea mea, cu sufletul meu.
Îmi trebuie antrenament să învăț să nu mă mai judec, să nu mă mai critic și mai ales, să nu mă mai pedepsesc când am greșit.
Ne trebuie antrenament să ne purtăm bine cu noi înșine.
A mă antrena înseamnă a repeta iar și iar un anumit comportament, până devine automat.
Dacă mă port sever față de mine și continui să fac ceea ce-mi face rău, înseamnă că am repetat comportamentele de auto-agresivitate până au devenit automatisme. Ca să le pot înlocui cu alte comportamente, va trebui să fac din nou acest antrenament, dar în sensul pozitiv.
Adică să repet iar și iar comportamente pozitive și de susținere, până acestea vor deveni noile automatisme.
Exact ca la învățarea unei noi limbi, este nevoie să fie repetate sunetele noii limbi de atât de multe ori, încât să se facă la nivelul creierului conexiunile automate între sunet și obiectul numit.
Durata medie estimată de specialiști pentru stăpânirea la nivel fluent a unei limbi străine de către un adult este de 7-10 ani.
Desigur că sunt persoane care o fac mai rapid și persoane care o fac mai lent de atât, dar durata medie a oricărui proces de învățare, pentru a instala ”automatisme” în corp / minte este durata unui ciclu mediu de viață: 7 ani.
Toți cei care încep diete de detoxifiere sau perioade de re-echilibrare fizică în corp, pentru că se confruntă cu probleme de sănătate, au nevoie de minim 7 ani de zile de muncă perseverentă și continuu, pentru a înlocui vechi automatisme cu altele noi.
De aceea îi susțin pe toți să continue, să persevereze, să meargă înainte, oricât de greu și de dificil pare drumul.
Chiar dacă se abat stânga-dreapta de la acest drum al dietei / vindecării / detoxifierii – să persevereze să se întoarcă pe el și să meargă înainte.
Antrenamentul unei deprinderi noi, indiferent care este aceasta, presupune pregătire regulată, zilnică, de cele mai multe ori, perseverență și mai ales, încredere în propriile puteri de a schimba ceva.
Vocea ”neîncrederii” interioare, care este suma vocilor tuturor criticilor din viețile noastre se află mereu în mintea noastră, gata să ne provoace și să ne verifice tăria intenției noastre creatoare.
Dar dincolo de ea, se află cealaltă voce, cea care ne împinge să ne depășim pe noi înșine, către evoluția continuă spre maximum din ceea ce putem deveni fiecare dintre noi.
Care ar fi scopul tuturor acestor eforturi și ”antrenamente” continue?
De ce să ”muncim” atât?
De ce facem atâtea eforturi, de schimbare și formare?
Pe scurt, ceea ce percep eu a fi dorința fiecărui om, este de a trăi cât mai deplin totalitatea vieții pe care o poate trăi și de a avea mai multă fericire și mai puține frici.
Mai multă iubire și mai puține frici – acesta este scopul trăirii noastre aici, acum pe Pământ.
Și aceasta este intenția ”antrenamentelor” pe care le facem cu toții.
Și a antrenamentelor sufletești, mentale și fizice pe care vi le propun, periodic, legate mai ales de schimbarea dietei și a modului în care percepem viața.
Viața pe Pământ este un câmp de joacă, în care regulile Jocului se învață prin antrenamente continue, prin mici meciuri și competiții, prin căzături și răniri, dar și prin victorii și câștiguri.
Antrenamentele reprezintă partea cea mai consistentă a experienței vieții și ele ne învață cât suntem de puternici.
Dacă în ciuda oboselii și a conflictului vocilor interioare noi continuăm antrenamentul, declarăm lumii din jurul nostru că SUNTEM ÎN JOC.
SUNTEM AICI.
SUNTEM VII.
Continuați-vă propriile antrenamente, legate de dietă, de detoxifiere, de schimbarea modului de viață, de învățarea a unor noi deprinderi sau pur și simplu, de a vă comporta diferit cu voi înșivă decât o făceați în trecut.
Mergeți înainte, zi după zi, pas cu pas.
Antrenamentele regulate au totdeauna rezultate clare.
Perseverența și persistența reprezintă calitățile de bază ale obținerii de rezultate practice.
Știu că avem cu toți aceste calități.
Reamintiți-le și folosiți-le zi după zi.
Împreună, continuăm să mergem înainte, către cea mai puternică și completă versiune a propriei noastre deveniri.
Cu iubire,
tuturor,
Sorina