Amortirea constienta

Amorțirea conștientă”

Când te confrunți cu emoțiile tale cele mai profunde, când dai la o parte toate ”cârjele” și mecanismele de consolare folosite de o viață, lucrurile încep să devină destul de dificile.

Pentru că intenția procesului nu este să ”scoatem” și îndepărtăm cu orice preț ”emoțiile negative”, să le lăsăm doar pe cele pozitive și să fim ”fericiți până la adânci bătrâneți”.

Intenția procesului de vindecare este CUNOAȘTEREA DE SINE, cu bune și rele, cu vibrații joase și vibrații înalte, cu lumină și umbre.

Confruntarea emoțiilor dificile, ce au rădăcini adânci și profunde în copilăria mică și în adolescență nu este o sarcină ușoară

Toți cei care fac schimbările alimentare observă aceste realități.

Și pentru că nu le înțeleg și ele sunt foarte neconfortabile, oamenii se refugiază de multe ori în vechile tipare, ce i-au ajutat să supraviețuiască până în prezent.

Foarte multe dintre emoțiile născute și crescute în copilărie nu sunt deloc plăcute: furia, frustrarea, nemulțumirea, iritarea, neputința, neajutorarea, tristețea, mâhnirea, depresia, disperarea.

Și n-am numit decât vreo câteva dintre ele. Pentru că sunt mult mai multe.

În copilărie, chiar și în adolescență, eram prea mici și mult prea nepregătiți să înfruntăm aceste stări emoționale.

Părinții noștri, complet nepregătiți să crească copii puternici emoționali, nu au știut să ne susțină deloc. Pentru că nici ei n-au știut și n-au putut.

Când trăiam o emoție vibrațional neplăcută (când urlam de durere sau de furie), părinții căutau mijloacele cunoscute de ei, pentru a o neutraliza și îndepărta.

Unii părinți ne cumpărau jucării, cărți, lucruri sau ne promiteau fel și fel de recompense materiale.

Alți părinți ne aduceau rapid ceva să ne înfunde gura (mâncare, băutură, acadele, bomboane etc)

Au existat suficienți părinți care puneau mâna pe curea, băț sau bici și loveau micul corp fizic, neajutorat și neputincios, încercând să ”exorcizeze” acele emoții, în stilul familiar al inchiziției din Evul Mediu.

Fiecare părinte, după cum a fost la rândul lui crescut și învățat.

Ce n-a făcut niciun părinte, cu niciunul dintre noi, n-a fost să ne permită să avem emoțiile respective și să ne ”conțină” spațiul, să le putem elibera (adică, realmente să stea lângă noi și să permită procesul să se producă, oricât ar fi durat acesta și oriunde s-ar fi produs), iar la final, să ne spună că tot ce s-a întâmplat a fost normal și natural.

Să ne explice în cuvinte simple, pe înțelesul nostru, că am eliberat o energie din corpul fizic, care a vrut să iasă în acel fel.

Și că este în regulă cu ce s-a întâmplat, că face parte din viața omenească, că putem să preluăm sau să dezvoltăm în interiorul nostru astfel de trăiri.

Asta nu ne face să fim mai buni sau mai răi, ci se întâmplă PENTRU CĂ SUNTEM OAMENI.

Și acel părinte înțelept ne-ar fi putut spune că pe măsură ce înțelegem și cunoaștem mai bine acest tip de emoții interioare, vom găsi alte modalități de eliberare a lor, care să fie mai rapide, mai eficiente și mai puțin agresive pentru cei din jurul nostru și lumea în care ne aflăm.

Da, în copilărie nu am fost în stare să ne confruntăm cu emoțiile vibrațional puternice, pentru că nu am fi făcut față fără ajutor și mult sprijin și nu l-am avut.

Dar acum, ca adulți maturi, ca oameni trecuți prin multe suferințe și experiențe și supraviețuitori ai propriilor noastre prăpăstii interioare, suntem în stare să o facem.

De aceea, ne și începem procesele de vindecare atunci când simțim că suntem pregătiți să ne înfruntăm demonii interiori (este un termen mai dur, dar l-am folosit pentru că asta este percepția multora dintre noi cu privire la umbrele și emoțiile dificile din noi).

Cu fiecare pas pe care îl facem în curățenia interioară, eliberăm nu doar mizerie fizică, din intestine și din întregul corp, ci și emoții stocate și blocate în diferite părți ale corpului, precum și condiționări și convingeri mentale, ce ne împiedică starea de liniște și relaxare.

O să mă folosesc pe mine, ca exemplu, pentru a vă face mai clare lucrurile.

Și voi folosi emoția mea ”tip monstru interior” (dar poate fi oricare alta).

M-am confruntat de multe ori cu propria mea frică, și de fiecare dată am fugit de înfruntare.

FRICA este pentru mine o stare atât de copleșitoare, atât de puternică, atât de fizică uneori (slăbiciune, până la leșin!), încât tot ce pot face este să fug de ea.

Fuga cea mai la îndemână este ÎN MÂNCARE.

Dar am descoperit și FUGA ÎN MUNCĂ, sau fuga în diferite ocupații ”lăudate” de social (citit cărți sau făcut diferite studii, muncă excesivă și servirea celorlalți, mers la cursuri și învățat deprinderi noi etc);

Fuga în filme, Internet și spectacole;

Fuga în exerciții de sport obsesive (mers la sala de fitness, la yoga sau Pilates, la Tai-chi sau Qi-gong)

Fuga în diferite ocupații artistice: pictură, desen, modelaj, creat obiecte, muzică, dans, cântece.

Le-am încercat pe toate.

Și am descoperit de ce n-am obținut satisfacție în niciunul dintre drumurile începute, și multe rămase neterminate.

Pentru că MOTIVAȚIA realizării drumului a fost doar EVITAREA de a mă confrunta cu propria FRICĂ.

O să mă întrebați DE CE ÎMI ESTE FRICĂ?

Probabil că răspunsul cel mai onest este că mi-e frică DE FRICĂ.

Realmente de senzația care apare atunci când mi-e frică, de ceea ce simt în corpul meu, cum îmi bate inima, cum respir superficial, cum mi se contractă spatele, mi se înmoaie tot corpul, capul vâjâie, apare slăbiciunea tip leșin, mă trec transpirații reci și apare iminenta senzație că dacă nu fac ceva, ACUM, voi muri!

Ani de zile m-am ascuns în explicații tip FRICA DE MOARTE, frica de singurătate, frica de abandon (să nu fiu părăsită), frica de durere, frica de boală, frica de suferință, frica de cancer, frica de viitor, frica de sărăcie, frica de neputință, frica să nu mor de foame, frică de sufocare (să rămân fără aer), frica de microbi, frica de ridicol (să nu râdă ceilalți de mine), frica să nu mi se spună că sunt rea, frica de a nu fi ceva ”în neregulă” cu mine și multe multe alte circumstanțe ale ”fricii”. Toate nefiind decât mentalizări și tentative ridicole de a pune în cuvinte o trăire foarte neconfortabilă.

O senzație de final, de sfârșit, de ”gata” și eu nu pot face absolut nimic!

Dar recent am realizat că frica cea mai mare pe care o am este FRICA DE FRICĂ.

De trăirea pe care o am când mi-e teamă de ceva.

Trăirea în sine este cea care mă sperie cel mai tare.

FRICILE au apărut mult la suprafață, în timpul ultimelor luni în care am intensificat și aprofundat detoxifierile.

Și m-au făcut de fiecare dată să abandonez procesul început, pentru că nu am găsit putere să le înfrunt.

Desigur că nu au fost doar fricile, ci multe alte emoții care s-au bulucit către exterior, făcând procesul să fie destul de interesant și provocator.

Și am folosit un mecanism deliberat, pe care recent l-am conștientizat și doresc să-l împărtășesc cu toată lumea și care se cheamă ”amorțire conștientă” a emoțiilor indezirabile, în cazul meu a fricii.

Am ales să am la îndemână, mai tot timpul, 2 sau 3 mecanisme de ”amorțire conștientă” a emoțiilor dificile, pentru atunci când apar și simt că nu am resurse (energetice, timp, disponibilitate) să le confrunt.

Mi-am trecut încă o dată în revistă posibilitățile de ”amorțire” conștientă:

Cu mâncare,

Cu muncă

Cu filme

Cu internet

Cu cărți

Cu spectacole

Cu sport

Cu artă (muzică, desen, creație etc)

Călătorind

Și am ales să folosesc, de câte ori este nevoie, cele mai ”sănătoase” opțiuni de ”amorțire conștientă”.

OK, mâncarea rămâne pe primul loc, în orice top aș folosi (cel puțin pentru mine). Dar măcar să fie mâncare cât mai curată (cât mai bio), cât mai puțin solicitantă pentru corp (în gama vegan, aleasă de mine, dar ar fi putut fi și altceva; partenerul meu alege uneori carnea / peștele, dar când o face, încearcă să o asocieze cu legume / salate cât mai mult).

Și să-mi facă cea mai mare plăcere, dintre toate (de 4-5 ani testez fructele, legumele cu care mă simt cel mai bine și care au fost și rămas favoritele mele de-a lungul vieții).

Și când am nevoie de o ”amorțire” conștientă, procedez astfel:

– îmi fac un bol imens de salată, în care pun componentele mele favorite (castraveții, ardeii roșii, roșiile cherry, ceva dulce tip mango / kaki / măr ras / pomelo sau piersică și mirodenii (sumac, pătrunjel, mărar, oregano, turmaric și puțin praz, ceapă verde sau usturoi).

Și consum acest bol imens de salată, până mă umflu toată, având asigurate ore bune de ”amorțeală emoțională”

– uneori, mănânc anumite fructe (pepene, sau cireșe, sau struguri) în cantitate atât de mare, încât efectul de ”amorțire” apare și datorită lor (cu riscul afectării ficatului datorită cantității mari de fructoză). Sau consum amestecuri de fructe – tip blend-uri – sub formă de smoothie sau înghețată ”raw”, dar tot așa, în cantități mult mai mari decât am nevoie sau mă simt confortabil.

– sau merg la un restaurant raw-vegan și iau ”bunătăți” cu care mă îndop, până apare senzația de greață (destul de repede, din păcat!, întrucât grasimile și proteinele sunt în cantitate imensă).

Se pare că ”umplerea peste măsură” a stomacului și starea de ”supra-sațietate” (uneori până la greață fizică) este ceva care se conectează în corpul meu cu ”amorțirea emoțională”.

Corpul este atât de preocupat să facă față ”inundației” create deliberat de mine, în planul fizic, încât eliberarea emoțională și confruntarea de care mă temeam nu mai poate avea loc.

Alteori, când sunt plecată sau nu am la dispoziție suficientă mâncare să mă ”amorțesc” cu ea, pot să recurg la sport (yoga, tai-chi) și să fac 1-2 ore de mișcare; mă simt mai bine chiar după primele 5-10 minute, așa încât, sunt foarte fericită că ”fac ceva sănătos pentru mine”.

Și realmente ”face ceva sănătos”, singura problemă este faptul că folosesc acest ”ceva sănătos” ca pe o scuză să nu înfrunt emoția ce dorește să fie văzută, înțeleasă și mai ales, acceptată.

Sau mă apuc și lucrez ceva (mereu am ”în lucru” cărțile, articolele mele sau alte materiale), traduc ceva, conspectez ceva.

Ori mă uit la un film spiritual, urmăresc un documentar ce doream să-l văd de mult, dar l-am pus la ”așteptare”, îmi vizionez webinarele sau cursurile profesionale și tot așa.

Chiar și o călătorie scurtă, făcută sub un pretext ridicol (mă duc să vizitez pe cineva sau să-mi fac de lucru undeva la munte sau în alt oraș, accept să predau la un curs sau aleg să fiu cursant la alt curs etc) reprezintă alte mecanisme ”de evitare” pe care le-am descoperit în comportamentul meu.

Am realizat, de curând, că stările emoționale neplăcute sunt PĂRȚI DIN NOI PE CARE LE-AM REFUZAT TOATĂ VIAȚA.

Ca și cum în interiorul nostru ar exista o întreagă mahala de oameni dintr-o castă inferioară, pe care nu i-am lăsat niciodată să vină în cartierele elegante și frumoase, bine întreținute și curățate, ale orașului care este FIINȚA (și corpul) ce sunt.

Și acești oameni vor încerca mereu, de câte ori au ocazia, să iasă din mahala și să vină către restul oamenilor din oraș.

Pentru că știu că și ei sunt o parte din populația orașului.

Și orice parte din mine are nevoie să fie CONȘTIENTIZATĂ, CUNOSCUTĂ așa cum este (nu așa cum doresc ceilalți să mi-o prezinte sau cum mi-o imaginez eu că este) și mai ales ACCEPTATĂ.

Abia după aceea poate fi INTEGRATĂ și poate fi lăsată să evolueze și să se transforme în ceea ce este menită să fie.

Și să devină o parte activă și utilă din mine.

Nu mai vreau să aud ce au ceilalți să-mi spună despre frică.

M-am săturat să primesc sfaturi despre cum ”să gândesc pozitiv” și să trec dincolo de emoțiile negative.

Nu mai vreau să evit confruntările directe, nelimitat și să-mi desfășor majoritatea vieții în comportamente inconștiente de evitare.

Chiar dacă mă doare cum nu mă așteptam să doară, chiar dacă sufăr dincolo de puterea descrierii, ȘTIU CĂ SUNT SUFICIENT DE PUTERNICĂ SĂ FAC FAȚĂ LA ÎNFRUNTĂRILE DIRECTE.

Pentru asta m-am pregătit până acum.

Nu mai sunt copilul neputincios, lăsat de părinți să-și înfrunte singur demonii.

Nu mai sunt adolescenta depresivă sau furioasă, care și-a găsit zeci de mecanisme de ”amorțire” să poată supraviețui adolescenței.

Nu mai vreau să fiu adultul nesigur, purtat de cei din jur spre stânga, spre dreapta sau dispus să înghită orice, oricând.

Știu că mi-am câștigat dreptul de a fi un om puternic, ce este în stare să se confrunte cu emoțiile sale dificile.

Și când poate să stea față în față cu ele, ceva mai mult timp, să stea acolo,

în starea respectivă.

Să fiu acolo, fără să fug, fără să mă amorțesc, ci doar să stau în frică.

Să simt frica cu tot corpul și cu toată energia care sunt.

Și să o las să treacă, exact precum valurile mările sau valurile energetice ale Universului.

Pentru că trece.

Când ”valul de frică” este prea mare și simt că n-am putere să-l înfrunt, în acel moment, pot alege să mă ”amorțesc” conștient, folosind orice am la dispoziție dintre mecanismele mele.

Mă uit la un documentar sau film interesant, pe Internet (deja selectez foarte atent filmele ce le vizionez).

Sau citesc o carte interesantă, până uit de mine (întotdeauna am la îndemână cărți foarte interesante, ce pot fi folosite la nevoie).

Fac sport, dacă am putere, dacă am energie și dacă am ”loc”.

Sau lucrez ceva (scriu, raduc sau conspectez, pentru că sunt foarte bună și perfecționată la aceste ocupații – și mereu am ceva ”în lucru” care așteaptă să fie terminat!).

Și desigur, mănânc ceva ”bun” – având grijă să-mi respect cât mai mult corpul fizic și posibilitățile sale.

Și chiar dacă vreunul dintre mecanismele de ”amorțire” îmi produce neplăceri (am consumat dulciuri raw-vegan care mi-au produs stări de rău și greață), am grijă să mă tratez și am grijă să mă respect și iubesc și mai mult, că am reușit să trec cu bine prin proces.

Nu mă judec. Nu mă biciuiesc și în niciun caz, nu mă consider rea, sau anormală sau în orice alt fel, pentru că SIMT în acel fel și că PROCEDEZ în felul în care o fac.

ACCEPT CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ.

ACCEPT totul ca fiind ”antrenamentul” mușchilor emoționali, ai mușchilor ”convingerilor minții” și ai tuturor ”mușchilor” energetici, care devin mai puternici, cu fiecare repetare a înfruntărilor.

Așa îmi descopăr zi de zi UMANITATEA, ANIMALITATEA și relația interioară dintre ele, mediată de EMOȚIILE mele și de CONVINGERILE mele.

Așa învăț, zi după zi, să nu mă mai lupt cu mine.

Să fiu înțelegătoare și blândă cu orice iese din mine, în orice moment.

Așa vindec, puțin câte puțin, copilul interior care se ghemuiește într-un colț al inimii, de câte ori apare în prim plan un ”balaur” precum FRICA, FURIA, NEPUTINȚA sau NEAJUTORAREA.

Așa învăț despre mine că EU SUNT TOT și orice mi se întâmplă este NORMAL, face parte din mine și lecția mea.

Așa am învățat diferența IMENSĂ între JUDECATĂ și DISCERNĂMÂNT.

JUDECATA înseamnă să categorisesc totul în ”bine” sau ”rău” și este ceea ce am făcut (și mi s-a făcut) toată viața, începând cu părinții și familia mea, continuând cu școala și prietenii mei și apoi profesional și social.

Am fost permanent măsurată și evaluată ”așa este bine”, ”așa este rău”.

Încât și eu folosesc aceleași unități de măsură cei ceilalți și cu mine ”bine” / ”rău” și judec / critic continuu.

DISCERNĂMÂNTUL, pe care abia l-am descoperit, de câțiva ani și încă nu am îndemânarea să-l folosesc automat (încă am rotițe ajutătoare pe bicicleta discernământului, nu-mi pot ține echilibrul pe ea), mi-a arătat că nu există ”bine” sau ”rău” generale.

Ci există doar lucruri ”bune pentru mine, în acel moment” și ”nu prea bune pentru mine, în acel moment”.

Că există ceea ce ”vreau, aleg” și ceea ce ”nu vreau și nu aleg”.

Poate mă întrebați dacă este simplu și ușor să fii prezent și conștient, să te vezi și observi așa cum ești și să te uiți la lumea din jur, să vezi cum este?

NU ESTE DELOC UȘOR și este uneori groaznic de obositor.

Atunci apar ”balaurii” din interior, pentru că i-am crescut și hrănit toată viața, cu reacțiile mele.

De aceea majoritatea simțim nevoia să ne ”amorțim” aproape continuu, cu mâncare, distracție, shopping, muncă, socializare, sport sau artă.

Pentru a nu ne confrunta cu noi înșine sau cu lumea, așa cum sunt ele, în realitate.

Doar că vindecarea înseamnă AUTENTICITATE și ADEVĂR.

Și confruntările devin inevitabile.

Doar prin ele ajungem la acceptare, și la un moment dat, la iubire de sine.

Este un proces treptat și necesită înțelegere și răbdare.

Instrumentele utile precum ”amorțirea conștientă” (măcar ȘTIU ce fac și CU CE fac) ne sunt foarte de folos de-a lungul acestui proces.

Ar fi interesant să le observați fiecare în propria existență și să marcăm cu toții acest salt important: de la amorțirea inconștientă, la amorțirea conștientă.

Vă doresc tuturor o săptămână de Lună plină (pe 9 iunie) cât mai ușoară!

Veți avea prilejul de a pune în practică multe dintre cele discutate mai sus.

 

Succes și răbdare infinită,

Cu admirație pentru toți,

Sorina